Discrepantele majore maxilo-mandibulare întâlnite în sindroamele cranio-faciale (ex. Sindromul Goldenhar, microsomia hemifaciala) sau în anomaliile dento-maxilare scheletale severe se corecteaza printr-o terapie combinata ortodontico-gnatochirurgicala. Aceasta are însa limitari în cazurile extreme datorita lipsei marcate de tesuturi, necesitatii de a deplasa segmentele foarte mult sau neadaptarii tesuturilor moi înconjuratoare la situatia impusa brusc prin metoda chirurgicala, ceea ce va duce inevitabil la recidive si rezultate nefavorabile.

Pentru eliminarea acestor efecte nedorite a fost introdusa în practica clinica metoda de osteogeneza prin elongare dirijata, aplicata initial de Ilizarov în vederea alungirii oaselor membrelor. Aceasta consta din aplicarea unor tractiuni mecanice crescatoare pe segmentele unei zone osteotomizate a regiunii cranio-faciale, ceea ce va genera tesut osos nou ce creste paralel cu directia de tractiune. Fortele se aplica dupa o perioada de latenta, timp în care la nivelul zonei de osteotomie începe sa se organizeze calusul.

Metoda are avantajul unor modificari adaptative în tesuturile moi înconjuratoare ce mi-nimalizeaza riscul de recidiva ulterioara, creeaza posibilitatea adaptarii pachetului vasculo-nervos la o elongare marcata si elimina problema instabilitatii fragmentelor sau a lipsei lor de contact pentru formarea calusului.

Principiul este folosit în ortodontie înca din 1860 când s-a obtinut prima disjunctie intermaxilara rapida, care actiona prin desfacerea unei suturi înca ne`nchise. Tratamentele ortodontice pe acest principiu sunt însa limitate la pacientii aflati la vârsta de crestere, la fel ca si celelalte mijloace ortopedice (barbita si capelina, masca Delaire, etc). De aceea, înca din 1848 s-au introdus interventii gnatochirurgicale ce vizeaza modificarea dimensiunilor sau/si a pozitiei celor doua maxilare pentru completarea terapiei ortodontice de rezolvare a unor anomalii scheletale grave dupa încheierea cresterii active. Aceste osteotomii se practica azi la nivel mandibular pentru repozitionarea catre posterior a unei mandibule prognate, pentru rezectia modelanta a acesteia sau pentru avansarea unei mandibule retrognate si se realizeaza prin osteotomia mandibulei si fixarea segmentelor prin placute de osteosinteza.

Primul dispozitiv de elongare dirijata la nivel mandibular a fost unul intraoral, sprijinit pe dinti (1927). Dispozitivele s-au perfectionat în timp, dar aplicarea lor în practica a fost limitata pâna când a luat amploare dupa reusitele ortopedice ale lui Ilizarov (1973). Din 1989 au fost aplicate dispozitive extraorale de elongare dirijata pentru rezolvarea pacientilor cu malformatii congenitale. Initial, acestea actionau doar uni-directional, dar ulterior ele au fost perfectionate pentru a modela spatial mandibula. Desi aceste dispo-zitive sunt usor de manipulat, ele sunt mai greu acceptate de pacienti datorita aspectului fizionomic neplacut pe timpul purtarii aparatului si a cicatricilor ce ramân la nivelul tegumentelor. Din aceasta cauza au fost imaginate dispozitive intraorale care sa pastreze avantajele celor extraorale, dar sa elimine dezavantajele acestora. Ele au fost transformate din dispozitive ortodontice de expansiune si pot fi sprijinite pe dinti, pe os sau pe ambele.

Pentru viitor, se doresc cercetari care sa îmbunatateasca rafinamentul protocolului ope-rator, al tehnicilor de osteotomie si al dispozitivelor utilizate, precum si sa stabileasca factorii farmaceutici ce ar putea favoriza procesul sau tehnici noi de monitorizare ale procesului.