Scopul studiului este de a evalua riscul si complicatiile
reabilitarii orale prin implant dentar la pacientii cu cancer oral
care au suferit tratamente chirurgicale si radioterapie postoperatorie.
Reabilitarea orala definitiva a pacientilor tratati
de cancer oral este completata de o restaurare protetica satisfacatoare,
suportata de implantul dentar acolo unde este posibil pentru imbunatatirea
calitatii vietii.
Dupa refacerea partilor moi si in cazul unei inaltimi insuficiente
a crestei alveolare, implantul pare sa fie cea mai buna solutie.
In situatia in care grefarea osoasa este necesara, s-au utilizat
grefe osoase autogene non-vascularizate recoltate din creasta iliaca
sau grefe osoase microvascularizate.
Autorii plaseaza implantele dentare in etapa secundara
de reconstructie si fac o comparatie intre rata complicatiilor ce
afecteaza implantul introdus in os iradiat sau neiradiat (osul restant
mandibular sau grefa osoasa non-vascularizata). Pacientii cu cancere
orale au suferit interventii chirurgicale si o reconstructie mandibulara
prinsa cu ajutorul placutelor de reconstructie sau plase de titan.
Reconstructia osoasa a fost amanata cel putin doi ani postchirurgical
datorita frecventei recidivelor. Radioterapia postoperatorie a fost
efectuata cu doze variind intre 42-64 Gy. La toti pacientii implantele
dentare au fost plasate cel putin la sase luni dupa reconstructia
osoasa si cel putin doi ani postiradiere.
Alinierea corecta a implantelor pentru tratamentul protetic este
incerta daca plasarea lor se face in acelasi timp cu excizia tumorala
si refacerea mandibulara.
Decizia de a plasa implantele la doi ani dupa tratamentul radiant
se bazeaza pe date clinice, capacitatea de vindecare osoasa fiind
crescuta la cel putin un an dupa radioterapie.
Esecul osteointegrarii a fost evaluat la 36 luni
dupa plasarea implantelor dentare, obtinandu-se urmatoarele date:
14,7 % din implantele plasate in osul mandibular neiradiat au fost
eliminate, 26,7 % din implantele plasate in osul mandibular iradiat
si 31,1 % din implantele plasate in grefa osoasa non-vascularizata
(numarul total de implanturi pe care s-a efectuat studiul fiind
de 109).
Autorii considera ca o imbunatatire probabila a
conditiilor locale osoase si a partilor moi poate fi obtinuta prin
terapia hiperbara cu oxigen. De asemenea, refacerea osoasa cu grefe
osoase non-vascularizate pe teren iradiat si aplicarea implantelor
dentare este considerata neadecvata, sugerandu-se utilizarea grefelor
osoase microvascularizate.
